Ai simţit vreodată cu adevărat să pleci?

Să te urci în primul tren şi să ajungi cât mai departe, să cobori şi să alergi şi mai departe. Nu contează unde, nu contează dacă ai cu ce. Doar să pleci. Fără nimic, fără telefon fără internet fără el, fără mamă, fără tată, fără amintiri… Nimic. Doar să pleci să laşi totul exact aşa cum e şi să nu te mai întorci. Să o iei de la 0, defapt mai jos de atât. Să te descoperi să te reinventezi, să iubeşti din nou nebuneşte. Să fi alt cineva, alt ceva. Să uiţi tot ce ai făcut până acum, tot ce ai trăit până acum. Să te eliberezi de trecut. Să te eliberezi de legături sufleteşti. Să nu mai exişti. Ai simţit vreodată?

Ai simţiţi vreodată că nu ai făcut nimic deşi ai dat totul?
Că toată munca ta a fost în zadar. Că deşi ai luptat, a fost degeaba. Că ai iertat de 1000 de ori şi… pentru nimic. Că nu mai ai ce să faci, de ce să faci. Totul se destramă fix când te hotărăşti tu să ridici?
Ai simţit că nu ai nimic deşi aparent aveai tot?

Dacă ai simţit şi tu asta, draga mea, atunci înţelegi…