Acum un an, sau doi, poate şi trei am primi câteva rânduri. Câteva rânduri care îmi fac inima să o ia razna, câteva gânduri, trăiri… O scrisoare în care dragul meu, mă regăsesc cu totul şi întru totul… Nu ştiu dacă tu ai scris-o, nu ştiu nici până azi cine a scris-o. Ştiu doar că mi-ar plăcea să fi tu.

„Îţi scriu acum ţie, pentru că nu am făcut-o niciodată. Nu ţi-am scris, nu ţi-am spus şi nu te-am lăsat să ştii ce însemni de fapt, pentru mine. Însemni mult, mai mult decât crezi, şi nu pentru că nu observi lucrurile cum sunt, ci pentru că însemni mult mai mult decât te-am lăsat eu să vezi.
Tot ce spun, spun pentru că vreau să ştii că nu ai făcut tot ce ai făcut fără să observ. Vreau să ştii că am observat tot, şi ar fi prea puţin spus că am apreciat. Nu te-am înţeles niciodată, dar am avut egoismul să te las întotdeauna să continui. M-am simţit vinovat, dar probabil nu destul cât să te opresc. Nu am vrut să te opresc să mă iubeşti, pentru că poate era lucrul de care aveam cel mai mult nevoie, de fiecare dată. Nu ştiu dacă ţi-am mulţumit vreodată. Dacă nu, nici n-o voi face, pentru că sunt lucruri prea mari pentru a le acoperi cu un „mulţumesc”… în plus, niciodată nu aş putea să îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut să îmi fie mie bine.
Eu nu am ştiut să te ţin, şi tu nu ai ştiut să mă laşi. Nu îmi dau seama care dintre noi doi a fost mai prost, dar ştiu că ţie ţi-a picat mai prost… din ce în ce mai prost, cu fiecare. Fiecare dată când te-am minţit, fiecare dată când am plecat, fiecare dată când eram cu ea, fiecare dată când nu te-am vrut, fiecare dată când nu mi-a păsat, fiecare dată când nu te-am iubit aşa cum ar fi trebuit să o fac.
Ai ţinut de mine şi te-ai încăpăţânat să nu renunţi, orice aş fi eu capabil să fac. M-ai judecat şi m-ai înţeles, m-ai certat şi m-ai iertat, întotdeauna, cu aceeaşi privire din ce în ce mai dezamăgită de cum înghite fiecare mic lucru venit de la mine. M-ai ţinut de mână şi m-ai tras înainte când n-am mai ştiut pe unde să o iau. Ai căzut de mii de ori şi nu te-am tras niciodată, nu mi-ai cerut şi nu ai aşteptat-o. Ai zâmbit întotdeauna o dată cu mine, indiferent de cum îţi era ţie. Mi-ai demonstrat demult, şi continui să o faci, că nu „toţi sunt la fel”. N-ai tras niciodată o linie de final, şi ai şters-o ori de câte ori am tras-o eu. Ai tăcut, oricând a trebuit să o faci, şi ori de câte ori ai fi avut dreptul să nu o faci. M-ai iertat, de milioane de ori, şi m-ai lăsat cel puţin să cred că ai şi uitat, tot ce am ştiut să fac, în aşa fel încât să nu uiţi.

Pe mine nu m-ai uitat. Nu m-ai uitat niciodată, oricât ar fi fost distantă şi oricât ţi-aş fi spus să uiţi, să mă uiţi. Te-ai întors la mine fără să te chem vreodată, fără să ştii dacă măcar, vroiam să te întorci. Ai venit, ai venit întotdeauna şi nu ai plecat până „nu mai aveam nevoie de tine”.
Adevărul e că întotdeauna am avut nevoie de tine. Asta o ştii, o ştii pentru că am fugit la tine mereu. Am ştiut că eşti singură. Singura care putea să se trezească la trei dimineaţa dacă o sunăm plângând.
Nu o să am vreodată tupeul nesimţit de a îţi cere să rămâi. Dacă o să vrei să pleci, să ştii că nu am să te judec, pentru că ar fi trebuit să pleci acum tare mult timp, poate încă de la început. Ai rămâne probabil cea mai frumoasă amintire a mea, cea mai liniştită şi lipsită de întrebări sau dubii iubire a mea. Oricât ai fi de departe, pentru mine vei rămâne cel mai aproape, pentru că aşa ai fost întotdeauna, cel mai aproape de mine. Să nu mă uiţi, chiar dacă doare, pentru că dacă tu nu renunţi, eu nu mai fug”
Dragul meu, dacă ai fi tu…
Şi dacă nu eşti tu, este despre noi.