Am ajuns la el, nu l-am mai văzut demult … În mod normal aş avea emoții însă acum sunt prea distrusă. I-am dat un mesaj fugitiv: am nevoie de tine, Z! Știam ca nu e nevoie să îi spun mai mult și nici să îmi anunț venirea. Știam că mă așteaptă o cafea tare, un suflet cald și o îmbrățișare sinceră. 

Mă descalț, îmi las tocurile la uşă, mă îndrept ușor spre bucătărie. Îmi aprind țigara și savurez fiecare fum ca și cum ar fi ultimul din viața mea. Nu spun nimic . Nu e nevoie să vorbesc. Mă cunoaște atat de bine încât știe tot fără să spun nimic . 

Îmi dau ochelarii de soare jos, nu mă pot uita la el. Nu vreau să mă vadă plânsă din vina altuia. 

Îmi ia mâna, îmi sărută încheietura, nu știu de ce, dar mereu m-a liniștit gestul asta. Mă ia pe sus și mă duce in dormitor. Mă așează pe pat, mă învelește ușor . Mă ia in brațe. Imi șoptește la ureche: 

” – Ai călcat pe cioburi de sticlă ?

– Nu, vin din iad.

-Ce nume îți poartă iadul?”

  

  

Va urma….