Am fost întodeauna genul ăla de femeie care pleacă prima. Nu am suportat niciodată să îmi iau rămas bun și nici să pun virgule în loc de semne de exclamare. Nu am așteptat niciodată să aud scuza de a a doua zi sau a doua șansă.

Prima greșeală și eu plec! Ies pe ușă, nu te anunț, și la dracu dacă mă mai găsești. Am fost construită să nu aștept nici explicații, nici oameni. Ești? Bine! Nu? La revedere!

Sunt departe de a crede că omul iertat o dată se va schimba. Sunt departe de a accepta scuze. Să te ierte Dumnezeu, în iadul meu greșeala se plătește.

Sunt aia care dacă a plecat, uită să te anunțe, nu se uită înapoi și nici nu mai dai de ea. O femeie neiubită la timpul ei, degeaba o iubești apoi până la moarte. Nu dragul meu, iubirea nu trebuie așteptată și nici destinul nu face minuni în locul tău. Dacă ești suficient de prost să crezi că o femeie odată ce te-a uitat se mai întoarce la tine, înseamnă că nu știi nimic despre femei. Cu mine e simplu: mă iubești când te iubesc și eu sau degeaba te mai aduce apoi destinul în viața mea! Ești cu totul al meu sau nu ești deloc. Nu sunt genul jumătăților de măsură. Eu vreau totul sau nimic! Nu vreau pasageri în drumul meu, nici turiști de anotimpuri!

Apropo: dragile mele, nu uitați că sunt femeie și până și cele mai puternice femei îngenunchează în fața iubirii.