Întotdeauna am iubit ploaia. Mă reprezintă într-un fel ciudat. În toată nebunia mea mă linişteşte, mă calmează. Îmi place să plâng în voie fără să mă vadă nimeni. Să simt ropote pe asfalt. Aş dansa desculță în ploaie o viața sau aş da o viața să mai fim amândoi în ploaie. Alergând spre nicăieri, bucurându-ne doar de priveliște, de lacul ăla de un albastru tern în care se reflecta verdele munților creând cea mai frumoasă paleta de culori văzută de mine până atunci. Claude Monet cu Water Lilies a părut dintr-o dată fad și insipid. Nimeni nu ar putea picta în felul ăla. Imaginea aia și sentimentele alea .

Și totuși ceva mă oprea atunci să fiu fericită. Obsesia de perfect! Voiam să fie totul atât de perfect încât ploaia aia mi se părea un impediment în calea excursiei noastre perfecte. Ce tâmpită! Nu am putut vedea atunci că ploaia aia, lacul ăla, noi doi, mâna mea în mâna lui era tot ce trebuie să fie, chiar mai mult. Dacă aş putea schimba ceva, Doamne câte aş schimba.

M-aş întoarce în timp acolo, fix în locul ăla și în momentul ăla și doar l-aş săruta. I-aş spune cât de mult îl iubesc și cât de mult iubesc ploaia. În felul meu nebun am fost fericită, doar că nu știam cum să o arăt. Mereu nemulțumită de perfect!

Dragii mei, bucurați-vă de imperfecțiuni, bucurați-vă de clipă, de moment și de iubire. Oriunde v-ați afla, orice ați face, la oricine v-ați gândi, zâmbiți! Viața asta e imposibil de scurtă şi de imprevizibilă încât nu e timp de regrete.

Pentru noi, nu mai e timp și nici nu îl pot întoarce. Iar regretele, ce mai contează acum regretele…

Și apropo: ce zici? Noi doi și o ploaie?

PS: Teorie:

Claude Monet pictor francez părinte fondator al mișcării impresioniste.
Water Lilies : serie de 250 de picturi in ulei ce descriu gradina de flori personala a lui Claude Monet din Giverny.