Ne minţim deja de prea multă vreme încât am uitat cine suntem cu adevărat. Nici măcar nu ne mai întrebam ce simțim. Aruncăm cu “te iubesc” într-una, spunem “te iubesc” în loc de noapte bună, în loc de bună dimineața, în loc de cum îți e ziua, în loc de te rog ai grijă… spunem atât de des, atât de mult încât a devenit atât de gol.. de neînsemnat, de ne adevărat.

Te privesc și te știu, te simt, îți cunosc fiacre angoasa și fiecare zâmbet. Îți anticipez fiecare pas, fiecare replică, fiecare simţ. Și nu mă mai provoacă nimic… atât de banal atât de firesc și totuși atât de lipsit de viață.

Dar ne minţim, ne minţim deja de multă vreme că suntem bine. Și suntem și vezi tu? Fix asta e problema că suntem bine, suntem atât de bine că îmi e dor să ne certăm. Îmi e dor să țipăm unu la altul, să zboare farfuriile și paharele prin casă. Să mătur cioburile să ne știe toată scara. Să țipăm unul la altul până răgușim și să ne împăcăm cu urlete de plăcere. Să fie pasiune, să ne iubim cu ura cu nervi… dar noi doar ne iubim, ne iubim curat și ăsta începe să se simtă atât de fals!

E monoton, Doamne și cât urăsc monotonia, cât urăsc să simt că trăiesc într-o nenorocită de buclă. Simt că mă sufoc, mă sufocă liniștea, calmul, mă plictiseşte, nu mă definește și îmi vine să te dau afară să te gonesc să te șterg din mintea mea să uit că ai existat dar, apoi îmi amintesc că te iubesc, că ești al meu și sunt a ta. Dar eu? Eu am mai rămas a mea?!

Cum am ajuns să te iubesc pe tine, calm când eu sunt furtuna. Când eu trăiesc în furtună… sau trăiam până la tine.

Dar suntem bine… sau măcar ne minţim de o vreme că suntem bine!