Plouă deja de câteva ore…  iar patul meu e gol de tine.. și sufletul și eu goală de iubire. 

Ai luat cu tine și ultima fărâmă de dragoste pe care o mai aveam în suflet, nu mi-a mai rămas nici măcar pentru a mă iubi pe mine. . .

Printre picăturile de ploaie se aude în surdină refrenul unei melodii atât de cunoscută, atât de trăită, atât de simțită… 

Mi-ai zis cândva că eu am iubit mai mult durerea lăsată de tine în urmă decât te-am iubit pe tine.Doar că eu am iubit mai mult ce credeam că ești decât ce ai fost.

Și te-ai dovedit a fi nimic.

Murdăresc foi de pix și lacrimi în urmă unei fantasme ce n-a fost niciodată reală. Am iubit să iubesc și oricare altul ar fi fost în locul tău ar fi avut aceași soartă.

Mă întreb acum despre care Tu scriu … tu mereu un personaj din scrierile mele care în fapt a existat doar în imaginația mea. Căci tot ce simt ce scriu… e despre un tu care mi aș fi dorit să fie, dar s-a pierdut demult în mintea Dianei.

Mai trece o noapte lipsită de iubire. Încă una printre sutele deja avute, căci iubirea mi se pare atât de departe și atât de greu de atins…pierdute cumva printre oameni care n-au nimic de oferit. Și totuși o scriu și o divinizeze în fiecare atingere de pix pe foaie.

Las ploaia să își spună povestea în continuare și să spele ea suflete pline de cenușă. Eu am să continui să te mai scriu pe tine, tu, al meu… până o să te găsesc printre milioanele de oameni.